AYUS GRUP - ROMÂNIA

centru de perfectionare si pregatire de specialitate în Ayurveda

cursuri si seminarii de specialitate pentru aprofundarea cunoasterii diferitelor ramuri ale sistemului Ayurveda

Acasa Ayurveda Cursuri Articole Alimentatie Recomandari Anunturi Publicatii Contact


O mărturie a unui inspirat cercetător


Vom expune în continuare o semnificativă mărturie a unui cercetător inspirat, Bruce Lipton, expert în biologie celulară la Şcoala de Medicină a Universităţii Wisconsin, care a pus bazele cercetării şi studierii unei noi ştiinţe, numită epigenetică, prin care se explică legătura dintre gene şi mediul înconjurător.


„Între anii 1970 şi 1980, activam în calitate de membru plin al Şcolii de medicină din cadrul Universităţii Wisconsin. Activitatea mea universitară se referea în primul rând la cercetarea din domeniul distrofiei musculare folosind culturi de celule stem clonate. Celulele clonate sunt create prin inocularea unei singure celule stem într-o masă de cultură şi, permiţându-i să se dividă de mai multe ori, să producă mii de celule identice genetic. Spre surpriza mea, am văzut că schimbând unele din componentele texturii mesei de cultură sau schimbând compoziţia gazelor atmosferice ale incubatorului, puteam să alterez profund soarta celulelor mele de cultură. De exemplu, am rupt cultura de celule stem în trei părţi, fiecare fiind expusă la condiţii de mediu diferite. Într-una dintre texturi celulele au format muşchi, în alta au format os, iar în masa care a rămas celulele au format ţesut adipos. De vreme ce în cultură eu am semănat celule stem identice din punct de vedere genetic, era clar că soarta diferită a celulelor se afla sub controlul mediului de cultură şi NU a genelor.


Şefii mi-au considerat studiile “eretice”, de vreme ce ei aveau în vedere ideea digmatică de control a genelor. Mi-am dat seama că ştiinţa modernă era întrucâtva asemănătoare unei religii. Aceste studii, demonstrând că celulele nu erau “controlate” de gene, au accentuat puterea hranei asupra naturii în influenţarea vieţilor noastre. Deşi cercetarea a stabilit că genele nu controlează viaţa, cărţile de specialitate şi mass-media se referă încă la un nucleu de gene ca fiind celula creierului, hrănind convingerea eronată şi depăşită cum că genele controlează biologia. Acum 20 de ani, recunoscusem că nucleul nu era creierul, că era echivalent din punct de vedere funcţional gonadelor celulei, participând strict la reproducerea celulară. În plus, experimente în cadrul cărora nucleul celulei este îndepărtat, au arătat că celulele pot trăi şi exprima comportamente complexe încă două luni fără a avea vreo genă.


Îmboldit de provocările colegilor mei care nu mă credeau, mi-am refocalizat cercetarea pentru identificarea mecanismelor prin care informaţia ambientului controla comportamentul şi genetica. În cele din urmă căutarea mea a revelat faptul că “pielea” celule, membrana celulară, era responsabilă pentru citirea şi reacţia la condiţiile ambientale. Anumite mişcări bruşte, de genul unor răsuciri, în membrană erau cuprinse în receptori proteici, echivalentul celulei pentru ochi, urechi şi nas, care citesc semnale ambientale, şi efectori proteici care activau funcţiile celulei sau citirea genelor. “Mişcările bruşte” ale membranei sunt unităţi moleculare de percepţie folosite în reglarea biologiei celulei. Membrana, mai precis “mem-creier” reprezintă echivalentul celular al creierului.


Înţelegerea structurii şi funcţionării membranei ar fi cheia pentru înţelegerea naturii vieţii. În 1985, eu revizuiam arhitectura şi comportamentul molecular al membranei celulare ca procesor ambiental al informaţiei. Altfel spus, am pus pe hârtie o serie de fraze descriptive folosind termeni pe care nu-i mai folosisem înainte. M-am oprit şi am revizuit ceea ce tocmai scrisesem: “Membrana celulară este un cristal lichid, semiconductor cu porţi şi canale.”


Ca biolog în domeniul celulelor, eu nu folosisem niciodată această exprimare, şi totuşi ele îmi păreau familiare. Unde le auzisem? Pe colţul biroului meu, mi-am zărit primul computer, un Macintosh cu faţa zâmbitoare, şi lângă el o carte pe care o citisem intitulată „Înţelegându-vă Microprocesorul”. Pe pagina a treia din Introducere, era definiţia unui „chip” de computer, “…un semiconductor de cristal cu porţi şi canale.”

Am îngheţat. Următoarea secvenţă de gânduri s-a petrecut probabil în milionimi de secunde, dar mie mi s-au părut ore. Întâi m-am gândit, “Ce coincidenţă … membrana celulei şi un „chip” de computer au aceeaşi definiţie!” Şi apoi, după încă alte câteva milionimi de secundă ce mi-au apărut ca fiind ore, m-a trăsnit, “Nu a fost o simplă coincidenţă! Arhitectura şi comportamentul molecular al chipului de computer este esenţial identică (similară) cu membrana unei celule!” Membrana nu este analogă chipului; membrana este asemănătoare chipului. Asta înseamnă, că membrana “nu este ca un chip”, membrana este efectiv un chip.


Membrana celulară este un echivalent celular pe bază pe carbon a unui chip de computer pe bază de silicon. Fiecare celulă este un chip programabil, cu un centru conducător hard (nucleul) conţinând software (genele). Aşa cum se petrece în cazul computerelor convenţionale pe bază de silicon, datele celulare sunt introduse prin keyboard – formată din mii de membrane receptoare proteice acordate pentru semnale ambientale diferite. Acestea sunt convertite în comportament celular de efectorul proteic al membranei.


Aproximativ acum 10 ani, noua ştiinţă a epigeneticii s-a dezvoltat pentru a descrie mecanismele moleculare prin care semnalele ambientale controlează dinamic activitatea genelor. Cel mai important, mecanismele epigenetice pot genera peste 30000 de variaţii de proteină diferite de la fiecare proiect de genă. Contrar credinţei că genele sunt programe hardwired, epigenetica revelează că programele genelor se pot rescrie dând posibilitate celulelor să se adapteze la ambiente dinamice. Ştiinţa epigenetică demonstrează că nucleul celulei este un hard disk citit-scris, în care software-ul de genă este programat de reacţia membranei la percepţiile ambientale.


De vreme ce celulele răspund la semnalele mediului, de ce nu suntem noi “clone” umane fiind expuşi la acelaşi mediu? Răspunsul, nu există doi oameni biologic identici. Trupul tău va respinge un ţesut sau grefă de la oricine altcineva recunoscând celulele străine ca nefiind ale sale. În acelaşi mod, celulele tale vor fi respinse de către oricare alt recipient din acelaşi motiv.


Unde se află identitatea unui individ? Celulele fiecărui corp au un set unic de proteine membranice pe suprafaţa lor exterioară. Medicina identifică existenţa unui subset al acestor receptori ca fiind auto-receptori, adică “primitorii proprii.” Când receptorii proprii sunt îndepărtaţi de la o celulă ea devine o celulă generică, fiind transplantabilă în orice organism fără a fi respinsă. Transferând setul de auto-receptori ai unei persoane la celula alteia se va transfera şi “dreptul de proprietate” a celulei respective.


De unde vine identitatea noastră? Aparent, ea este un “semnal” unic din câmpul citit de către auto-receptorii noştri. Important este faptul că această comunicare este cu dublu sens. Semnalele nu doar vin în celulă, întrucât conştienţa experienţei este trimisă înapoi la câmp şi schimbă sursa. Forţele care se mişcă invizibil descrise de biofizica cuantică şi care activează auto-receptorii sunt aceleaşi cu cele cunoscute ca fiind spirit.

Interesant, semnalele care definesc eu-l sunt încă în mediul-ambient, chiar dacă celulele mor şi nu sunt acolo ca să fie citite.


Pentru un individ ca mine care, până să aibă această revelaţie, nu credea în spiritualitate, înţelegerea naturii membranei mi-a zdruncinat viaţa. A fost un moment crucial de transformare pentru mine să descopăr că nu sunt un robot biochimic, ci o comunitate controlată spiritual de celule programabile care acum colaborează cu alte “comunităţi” de celule pentru a crea o nouă fiinţă.”


 


 


© Powered by Anima Soft & Ayus Grup - Romania 2012 © Ayus Grup 2012